Moartea lui Constantin Brancoveanu, a primului sau dregator Vacarescu si a fiilor sai este un episod eroic in istoria noastra. Biserica Ortodoxa Romana l-a sanctificat pe domnitorul valah pentru refuzul sau de a renunta la credinta crestina in schimbul vietii.
Este o poveste oribila. Imi face rau sa scriu despre ea, dar nu mai suport sa vad aceasta intamplare ingrozotoare celebrata ca o pagina de aur a istoriei noastre. Eu o consider o poveste macabra, populata de personaje tragice care iau decizii proaste.
Martiriul lui Constantin Brancoveanu a avut loc in 1714. Fusese un diplomat abil, un politician inteligent care stiuse sa influenteze politica Inaltei Porti si a Imperiului Habsburgic deopotriva, sa manipuleze numiri de domni si inalti dregatori. Penduland mereu intre Inalta Poarta si Habsburgi, el reusise pana atunci nu numai sa isi pastreze tronul, dar sa fie confirmat ca domnitor al Tarii Romanesti pe viata. Brancoveanu patrona o retea de informatori care il avizau cu privire la intentiile marilor puteri, ale domnitorilor Transilvaniei si Moldovei, despre intrigile si luptele de putere.
Arestarea lui este greu de inteles in acest context. Desi stia ca pozitia lui e fragila si se ocupase sa-si asigure la nevoie fuga din Tara Romaneasca, mazilirea il ia complet prin surprindere si nu reuseste sa-si salveze niciun membru al familiei.
Mazilirea lui este masura decaderii Tarii Romanesti. La o suta de ani de la magnificele victorii ale lui Mihai Viteazu si ale lui Radu Serban, Tara Romaneasca este o anexa complet subjugata de otomani, in care domnitorul poate fi detronat si arestat de un capugiu insotit de o mica escorta. Mai mult, cand Capugiul Mustafa-Aga, un prieten al domnitorului, ii comunica vestea mazilirii si arestarii, Brancoveanu este incredintat inspre paza boierilor si noului domn, Stefan Cantacuzino, alt prieten. Acestia il pazesc si o parte dintre ei il insotesc pana la frontiera, in drum spre Istanbul. Departe de a sarbatori plecarea domnitorului, sentimentul general este de neputinta si disperare.
Acesta este tabloul unei tari inrobite, ingenuncheate, anihilate. Asta era tara in care domnise Constantin Brancoveanu, nu ca voievod, ci ca un simplu salariat al turcilor, o sluga prea plecata, un simplu executant demis pentru uneltiri. Stiu ca suna revoltator, dar asta era situatia in fapt, n-am creat-o eu, doar spun lucrurilor pe nume.
In fine, nu cunoastem exact imprejurarile mortii lui, avem doar relatari ale unor calatori, dupa cum observa Nicolae Iorga: „[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”
Nu stim deci cu exactitate daca chiar li s-a facut oferta de a ramane in viata si a fi eliberati daca renunta la crestinism si imbratiseaza credinta musulmana. Daca este insa adevarat (ce barbarie!) refuzul domnitorului cu pretul vietii sale, a celor 4 fii ai sai si ai credinciosului lui vistiernic mi se pare expresia unui fanatism religios.
Sa fim seriosi, daca zici ca accepti Islamul nu inseamna ca si crezi asta. Oare chiar nu merita sa-si salveze viata sa, a lui Vacarescu si a fiilor sai? Care dintre noi, parinti fiind nu ar fi facut-o? Pana la urma, nu trebuia decat sa scape din puterea Portii si sa se dedice luptei impotriva otomanilor, sa traiasca pentru a mai lupta inca o zi. In opinia mea, util este sa lupti, nu sa mori.
Veti spune ca acest targ ar fi intinat demnitatea neamului romanesc. Serios? Care demnitate, demnitatea unei tari reduse la conditia unui detinut, tara care asistase neputincioasa la arestarea lui? Chiar era nevoie de sacrificiul inutil al acestor oameni? Daca e sa fim mandri, n-avem cu ce? Chiar era nevoie de acest masacru absurd?
Cat fanatism iti trebuie ca sa asisti la masacrarea celor 4 fii ai tai?
Mie mi-e rusine si greata de martiriul lui Brancoveanu. Daca as putea, as sterge povestea asta din cartea de istorie. E pe acelasi nivel cu alte povesti revoltatoare din Biblie: sacrificiul nefinalizat al fiului de catre Abraham, oferirea fiicelor sale pentru a fi violate de catre Lot si alte porcarii de acelasi gen inspirate de fanatismul religios.
Foarte corect si foarte adevarat. Se mai cheama si „sa mori ca prostul, de pomana”
Si hai, sa o faci doar tu, ca esti prost, e una, dar sa o faci si in numele copiilor tai, si astfel sa-i ucizi si pe ei?
Probabil ca lucrurile stau in felul urmator totusi: oamenii de atunci chiar credeau in divinitati si in promisiunea vietii de apoi. Si, intr-adevar, le era frica ca o sa piarda aceasta viata de apoi.
Deci, credinta in prostii te face sa iei decizii proaste sau chiar aberante.
Cata credinta iti trebuie ca sa mori crestin impreuna cu cei 4 fii ai tai? Atata credinta cat tu nu vei avea niciodata si vei intelege importanta acesteia abia cand va fi prea tarziu pentru tine.
N-am. Si sper sa nu am niciodata un asemenea fanatism.